În urma asediului la care a fost supusă cetatea Timişoarei în 1849, când a fost atacată de revoluţionarii maghiari, multe edificii din oraş distruse în urma bombardamentului şi-au schimbat înfăţişarea, căci multe detalii arhitectonice – acoperişuri mansardate, ornamente în stil baroc sau neoclasic – nu au mai fost refăcute iar alte clădiri, precum biserica şi spitalul misericordienilor, au fost reconstruite din temelii. Concomitent cu refacerea vechilor clădiri a început construirea unor noi edificii publice şi case private, cele mai multe proiectate de arhitecţi vienezi, în peisajul arhitectural impunându-se, treptat, un stil eclectic. Mai ales în Cetate şi Iosefin s-au construit imobile cu două şi trei etaje, aproape toate aveau la parter prăvălii cu vitrine elegante, care rivalizau cu cele din marile oraşe. Din această perioadă datează şi marile clădiri industriale, remarcabile prin monumentalitatea lor. În afara zidurilor cetăţii s-au plantat copaci, s-au refăcut vechile alei şi s-au amenajat altele noi, care făceau legătura cu cartierele periferice şi unde locuitorii se plimbau cu caleştile. Terenul mlăştinos şi noroios şi clima nesănătoasă, care pricinuia numeroase îmbolnăviri, nu-i creaseră Timişoarei o faimă bună, dar pe măsură ce aceste neajunsuri s-au mai remediat, Johann Nepomuk Preyer, primar al oraşului în acei ani, avea să afirme că oraşul şi-a adjudecat dreptul de a spune: „eu sunt mai bun decât renumele meu”.
După ce s-a decis demolarea fortificaţiilor, Timişoara a devenit un adevărat şantier. S-au dărâmat zidurile, au fost terasate şi umplute şanţurile cetăţii, au fost curăţite şi netezite terasamentele, s-a transportat molozul şi au fost stivuite cărămizile, imensele cantităţi de materiale fiind transportate cu roabele şi căruţele. S-au recuperat aproape 26 de milioane de cărămizi întregi, vândute în cea mai mare parte particularilor