În apropiere de Sienna cea înveşmântată în roşietice olane medievale, dincolo de câmpia care se aşterne, prăfoasă, sub picioarele călătorului spre Buonconvento - şi dincolo de acesta din urmă, chiar -, drumul începe să urce printre ponoare către o mănăstire roşie, păzită de zidul înalt şi vânăt al unor culmi stâncoase numite, de italieni, Chiusure, căci ele “închid” zarea şi oferă călugărilor Olivetani acea pustietate necesară asceţilor... (Cel puţin asta se întâmpla în trecut, la vremea la care Giovanni Tolomei, părăsind voluntar “voioasa Siennă” şi strălucirea palatelor familiei sale, a ales asceza, ieşirea din lume). Monte Oliveto fusese o spinare sură şi sălbatică, până ce călugării mănăstirii să fi plantat acolo măslini şi chiparoşi... Fusese un loc fără spirit, înainte de Tolomei...
Născut într-una dintre cele mai nobile familii ale Siennei, micul Giovanni fusese menit să ajungă doctor al Universităţii sienneze şi cavaler al lui Rudolf I de Habsburg... Cronicele olivetane arată că pe drumul acesta şi pornise tânărul senior când... într-o zi, pe când învăţa pentru o dizertaţie solemnă în jurisprudenţă, un ochi începu să-l doară, din ce în ce mai tare. Giovanni fu străfulgerat de amintirea primului său învăţător, Cucernicul Ambrogio Sansedoni, de la basilica Sfântului Dominic, şi-atunci jură că va îmbrăca haina călugărilor, dacă ochiul i se va vindeca şi-şi va putea pregăti lucrarea. Ochiul i se vindecă şi... studiosul nostru tânăr se ţinu de cuvânt. Se retrase pe Monte Oliveto şi deveni schimnic. Cel menit să fie cavaler crăiesc, se pustnici. Şi-şi luă numele de Bernard...
Gestul său nu rămase singular. Alţi doi tovarăşi ai săi aleseră retragerea din lume. Şi apoi încă vreo câţiva... Şi veni o noapte în care Fecioara Maria se arătă în vis episcopului de Arezzo, Guido Tarlati, poruncindu-i să construiască o mănăstire pentru eremiţii din juru
