Totalul datoriilor pe care le aveau firmele româneşti aflate în insolvenţă la nivelul anului 2012 reprezintă un procent semnificativ, aproape periculos, din PIB-ul Românei.

Deşi înfiorătoare, nici totalul pierderilor, nici numărul firmelor în insolvenţă nu sunt la fel de ameninţătoare ca dispariţia încrederii din mediul local de afaceri. Ca şi mine, probabil că şi dumneavoastră cunoaşteţi cel puţin un om de afaceri care a pierdut mult sau totul în urma unei facturi neplătite de un partener. Simplist vorbind, economia reală a produs natural diverse instrumente care să preîntâmpine ţepele, fie că se numesc bilete la ordin, prevederi contractuale ori articole de lege care pedepsesc rău-platnicii. Asta nu a eradicat fenomenul, dar un oarecare grad de responsabilizare a partenerilor de afaceri fusese atins chiar şi în economia haiducească din România. Exagerând puţin, în cei câţiva ani de boom dinainte de criza din 2009, exista încredere în mediul de business românesc. Ţinea mult de abilităţile fiecărui om de afaceri şi reputaţia devenise un asset preţios. Erau vremurile când era aproape ruşinos să spui că eşti în insolvenţă. Numai este cazul, dacă ne gândim că banii blocaţi în firmele intrate în insolvenţă reprezentau anul trecut echivalentul a 19% din PIB, adică peste 132 de miliarde de lei.

Insolvenţa nu este primul pas oficial spre faliment, ci este protecţia unui business, într-un moment determinant, în faţa creditorilor săi. Le faci partenerilor tăi şi creditorilor tăi nişte necazuri, dar până la urmă îţi achiţi din datorii şi, revenind la suprafaţă, începi să contribui din nou la bunăstarea celorlalţi. Când compania se află pe marginea prăpastiei, declararea insolvenţei este o mişcare raţională pentru acţionarii majoritari. Doar că insolvenţa, în actuala sa formulare legislativă, oferă atât de multă protecţie acţionarilor, î