Grecia a dat semnalul implicarii creditorilor/investitorilor în operaţiuni de salvare financiară – aşa numitul “bailing in”. Această implicare are sens dacă avem în vedere că salvarea băncilor a împovărat teribil bugete publice.
Si este discutabil, moral si politic, ca banci, adica actionarii si creditorii lor, sa fie salvati pe speze publice in mod sistematic pe temeiul “riscurilor sistemice”. Salvarea financiara a Ciprului este este insa un moment de referinta prin implicarea de depozite din banci. Intr-un text anterior (Nationalizarea financiara si un pacat fatal, ZF, 27 martie) am subliniat ca intentia de impozitare a depunerilor garantate ar fi o eroare mare, cu efecte potentialmente fatale. Si este bine ca s-a renuntat la ea; asa cum este bine ca o declaratie a ministrului de finante olandez (sef al eurogrupului) privind impozitarea depozitelor a fost corectata. Dar ramane faptul ca depozite mai mari de 100 000 euro, negarantate, sunt pasibile in UE de a fi lovite de intrarea in faliment ordonat (prin rezolutiune), sau salvarea unor banci.
Textul de fata face cateva observatii vizavi de declaratii ale unor bancheri ca depozitele bancare sunt o forma de investitie si ca, prin urmare, nu sunt lipsite de riscuri. Supozitia este ca orice plasament, ca investitie, comporta riscuri. Dar, bancile ce primesc depozite (deci nu sunt vehicule pentru investitii) intra totusi intr-un alt registru, in opinia mea. Cei care nu consuma tot ce obtin ca venituri si care nu fac investitii in active reale, in active financiare mai mult sau mai putin sofisticate, care nu alearga dupa randament, economisesc. Iar economisirea cu risc minim, protejata, este (era) vazuta ca fiind un depozit la banca, adica disponibilitati monetare –unele curente, unele la termen, care aduc si dobanda (desi depozite la termen se apropie de, sau intra chiar in sfera a ceea ce numim investitii)
