„Urmaşilor mei Văcăreşti,

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Şi-a patriei cinstire“

1989 a reprezentat, pentru românul de rînd, şi sublima şansă de a vedea topindu-se, în juru-i, vălătucii de sîrmă ghimpată ce delimitau teritorii interzise, tărîmuri înnobilate doar în imaginar, prin lecturi sau vizionări de filme „cu circuit închis“, în regim de samizdat. Devenit, peste noapte, turistul „cu acte în regulă“ (pînă atunci, paşaportul vestic era prohibitiv, iar obţinerea omologului estic presupunea demararea diligenţelor cu cel puţin trei luni înainte, pentru ca intrarea în posesie, atît de îndelung jinduită, să ţi se întipărească în subconştient drept datoria morală de neşters faţă de partid, cu atît mai mult cu cît nu erai „membru“...), el „beneficiază“ acum şi de toate formulele publicitare, diverse şi foarte ofertante, livrate „la pachet“, prin vînzare/cumpărare, privind zona turistică de interes imediat.

Piaţa geme de o gamă infinită de cărţi, pliante, ghiduri, extrase pe diferite teme, în principalele limbi de circulaţie internaţională, dar şi, pentru a asigura cerinţa pieţei, în limbi exotice (dacă ar fi să ne raportăm exclusiv la extrasele de mai jos), care se pliază pe tipul de turist care îi calcă pămîntul, cu frecvenţă sporită. Aşa se face că, în ultimii ani, tot mai multe astfel de publicaţii sînt traduse – sau mai curînd se vor tălmăcite – şi în limba română. Rezultatul este în aceeaşi măsură deconcertant şi revoltător. Mutilată, siluită, chinuită, ciobită, această română de pripas este supusă celor mai cumplite cazne... Turistul român devine prizonierul propriei limbi. Stă tîmp, cu pliantul în mînă, şi silabiseşte mai abitir ca Trăsnea. Iar dacă s-ar întîmpla cartea să aibă şi ilustraţii centrate pe mijlocul paginii, deruta e totală. E prins într-un labirint din care nu ştie pe unde să iasă, căci coloanele, tăiat