După 12 ani de joc de gleznă prin democraţie, în 2001, România a trecut homosexualitatea la liber. Mai mult sau mai puţin pudici, indignaţi sau chiar revoltaţi, românii au devenit şi ei nişte “homo europenis” ai bătrânului continent, sărind peste articolul 200 al Codului penal, care incrimina până atunci relaţiile între persoanele de acelaşi sex, tot aşa cum trec americanii peste etajul 13 al zgârie norilor, din raţiuni ce ţin de superstiţii.
La noi, în schimb, nu a fost vorba de vreo prejudecată fatalistă ci, pur şi simplu, totul a fost rodul unei schimbări de optică în numele toleranţei, asimilată cu destule sughiţuri, sub apăsarea unei monitorizări mult mai severe a Consiliului Europei în legătură cu atitudinea faţă de minorităţi. Dar viaţa a mers mai departe şi fără articolul 200 din Codul penal. Ba chiar, gaura lăsată în urma lui i-a inspirat parcă pe tot mai mulţi să facă din el, bietul cod, o victimă sigură a plăcerii unora de a silui legea, fără a mai ţine cont de agravante. Cu timpul, au fost surprinse diferite stop-cadre cu poziţii nefireşti faţă de UE, FMI, Banca Mondială sau alte organisme internaţionale care, nu au impus linii directoare, dar au sugerat într-un mod care ne-a permis …să tăcem.
Dupa alti 12 ani, un parlamentar de Constanţa, al cărui nume n-am să-I spun pentru că nu ţi-a plătit “publicitatea”, s-a gândit că homosexualitatea ar avea nevoie de o “casă” a ei şi de un certificat care să oficializeze parteneriatul civil al gay-lor. Pentru un popor educat secole de-a rândul cu morala creştină, cu îndemnul de a duce viaţa mai departe prin sfânta unire a bărbatului cu femeia, rodind miracolul vieţii într-un perpetuum mobile divin, atacul nu a stârnit doar murmurul mulţimii. Câştigurile comunităţii gay nu fac din România o ţară mai tolerantă, în mod special, ci doar continuă o escaladă în care, poate peste alţi 12 ani ai unui zodiac cu p
