De profesie, inginer programator, Laurenţiu Orăşanu este şi un scriitor polivalent, care abordează cu talent diferite genuri literare. Este cuprins în multe volume colective, dar a publicat şi volume proprii de versuri şi proză. Unul dintre acestea este „Dicţionar cu umor geto-dacic”, care a apărut la Editura Criterion Publishing, în 2008 şi a obţinut, în acelaşi an, premiul al II-lea la Festivalul de Umor de la Vaslui. Din acest volum, am selectat câţiva termeni definiţi într-o manieră umoristică.

Recente săpături arheologice au infirmat concluzia, unanim acceptată, cum că dacii nu aveau scriere. Pe un site intitulat “Dacii liberi”, cu serverul în Cetatea Grădiştei, s-a găsit recent un Dicţionar geto-dacic. Descoperirea nu e depăşită în importanţă decât de descoperirea “Manuscriselor de la Marea Moartă” şi a faptului că fotbalistul Adrian Mutu s-a drogat. Publicarea întâmpină dificultăţi din cauza unor diacritice speciale folosite de daci. Şi, bineînţeles, din cauza Legii Pruteanu.

Iată paginile descifrate până acum:

ROATĂ

Noi am inventat-o. Noi i-am şi indicat sensul corect de rotire, altfel mânzul s-ar fi opintit zadarnic la litera M. Am înglobat sistemic cele două entităţi în cel mai ecologic mijloc de transport care s-a inventat vreodată: căruţa. Şi le-am ameliorat continuu. Mânzul, prin încrucişări repetate cu ţânţarul. Căruţa, prin încercări, tot repetate, la ciocniri cu gardul în zona oiştii. Aşa a rezultat varianta de luptă a căruţei: carul blindat.

În socialism, datorită metamorfozei mânzului în salam, roata a rămas singură. A fost folosită sub una din cele două forme: una semi-legală şi alta legală. Cea semi-legală era o activitate organizată la lucru. De multe ori, singura. Cea legală a mai purtat şi denumirea de CAR. Ambele erau mijlocul obişnuit prin care dacii mai puţin liberi din acea vreme îşi procurau căr