Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert in fabricarea de legende. Despre altii si despre el insusi. Jucand cartea de ganditor independent, a fost indragit, incepand din anii 70, de unele cercuri liberale si marxizante din SUA. A stabilit o relatie speciala cu Ceausescu: acesta ii permitea sa calatoreasca in Vest, Brucan se abtinea sa-l critice public. Pana la revolta de la Brasov, Brucan a respectat acest acord. Chiar si dupa aceea, nu a contestat rolul conducator al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceausescu si indepartarea de “normele leniniste”. “Scrisoarea celor 6″ din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigat de revolta al Vechii Garzi a partidului in raport cu abuzurile dictaturii lui Ceausescu. O revolta intarziata, limitata ideologic si prea putin relevanta politic. “Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la varf. Brucan nu a fost niciodata un disident, ci doar un fractionist in interiorul PCR. Nu a crezut in democratia liberala si nu a iubit pluralismul.

Apropiat de Dej, comunist indarjit, inflacarat si intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Rautu, Ofelia Manole, Mihail Roller, Constanta Craciun, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, Stefan Voicu, Pavel Tugui, Nestor Ignat, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ, inchistat si cinic. El scria rechizitorii in “Scanteia” cerand lichidarea lui Iuliu Maniu, sotia sa, Alexandra (Sasa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit in numele RPR la ONU si la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din Romania, intemnitati de partidul lui Brucan, a jucat cartea fractionismului prudent in anii 80. A facut-o mizand, ori mimand ca mizeaza, pe sprijin vestic si, dupa 1985, pe sprijin sovietic. A mintit constan