Pentru a treia oară cronicarul de dans se întâlneş te cu arta Maiei Morgenstern în sfera sa de cuprindere a vieţii scenice bucureştene, deoarece darurile ei artistice trec uneori dincolo de zona strict teatrală şi ating cu tot mai multă pregnanţă pe cea a dansului.
De-a-lungul anilor, am întâlnit tot mai mulţi actori tineri care pătrund cu aplomb în lumea dansului, pentru care au daruri înnăscute şi, de fiecare dată, am subliniat cu uimire şi încântare, măiestria lor artistică, în acest domeniu, tangent iniţial formării lor profesionale. Dar, pentru prima oară, am fost fermecată de expresivitatea gestică a unei actriţe, de capacitatea ei de a spune totul, atât prin cuvinte cât şi, în egală măsură, prin vibraţia braţelor care „vorbeau” cu aceeaşi pregnanţă despre întregul ei tumult sufletesc, urmărind-o pe Maia Morgenstern în 1995, în Dama cu camelii, pusă în scenă de Răzvan Mazilu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sub bagheta aceluiaşi regizor-coregraf, am revăzut-o în 2012, de astă dată la Teatrul Odeon, interpretând rolul titular din piesa lui Martin Sherman, Când Isadora dansa. Din nou, mişcarea ei firesc expresivă părea un vocabular paralel celui grăit şi cât se poate de potrivit personajului întruchipat. Singurul regret exprimat atunci faţă de această montare a fost acela că artistei nu i s-a dat posibilitatea de a spune mai multe despre Isadora Duncan tocmai prin mişcare, întrucât ceva din personalitate interpretei consona cu cea a celebrei dansatoare evocate de piesă.
Aşteptările mi-au fost integral împlinite, urmărind-o de curând pe Maia Morgenstern, la Teatrul Evreiesc de Stat, într-un spectacol încărcat de umor, Mic şi-al dracu’, în care a vorbit şi a dansat în egală măsură, cu egal aplomb în ambele forme de expresie scenică, alături de un excelent dansator, Valentin Roşca, artist al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucure