Două cărţi englezeşti mi-au marcat tinereţile, amândouă aparţin unui scriitor făcând parte din generaţia aşa zişilor „tineri furioşi”, amândouă au fost ecranizate cu enorm succes la începutul anilor 60 – mai exact în 1960 şi 1962 -, amândouă au fost traduse atunci şi în româneşte şi, recent, republicate de Editura Polirom. Scriitorul este Alan Sillitoe, iar titlurile sunt „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” şi „Sâmbătă seara, duminică dimineaţa”*). Le-am recitit în săptămânile din urmă. Amândouă au ca eroi nişte tineri revoltaţi, dar care nu ştiu ce caută şi nici cum să acţioneze, în amândouă e pregnant sentimentul de nefericire, amândouă obsedează cititorul la sfârşitul lecturii. În „Singurătatea...” unui adolescent rebel, închis după o spargere şi ajuns într-un centru de corecţie, i se oferă şansa să participe la un concurs de cros. Dimineţile lungi de antrenament îl fac să se gândească la ipocrizia lumii din jur. În „Sâmbătă...” alt tânăr, muncitor într-o uzină, se abrutizează cinci zile pe săptămână în faţa strungului, să câştige cât mai mult, iar banii îi cheltuie pe cât mai multă băutură – potrivit argumentului „fii beat şi fericit” - , singura lui distracţie fiind seducerea femeilor măritate. Sigur ambele personaje au împrumutat ceva din biografia scriitorului, dar la fel de bine ele au fost şi emblematice pentru o anume epocă din istoria recentă a Angliei. Tânărul din „Sâmbătă...” compensează prin adulter lipsa de tandreţe din viaţa lui. Dar nu se opreşte la a seduce o singură femeie măritată, iar viaţa i se complică si mai mult când agaţă o tânără ale cărei intenţii de măritiş nu sunt ascunse. Între fericirea de weekend şi lipsa responsabilităţii nu e capabil să aleagă: „Se gândea să rămână pe drumul sigur şi trandafiriu alături de Doreen, dar plăcerea şi riscul de a avea două femei căsătorite erau prea ademenitoare ca să le reziste”. Fireşte că se î