Nici şapte ani n-aveam, plecasem în mare grabă cu părinţii din Tecuci spre Bucureşti, tata era grefier la tribunal şi i se ceruse să ducă arhiva la adăpost, se apropia valul războiului şi se zvoneau fel şi fel de nenorociri despre cum ruşii or să-i ardă şi or să-i treacă prin ţeapă pe toţi stâlpii regimului, tata trebuia să salveze istoria, aşa spunea, nimic nu înţelegeam, dar eram mândră că el e salvatorul, dar mă şi speriam că era un stâlp şi cineva voia să-l tragă în ţeapă, era ca într-o poveste, mi se părea doar ciudat că plecasem cu două căruţe zdravene cu coviltir, de parcă eram ţigani cu cortul, până şi eu ştiam că puteam merge cu trenul, dar nu-mi spusese nimeni că trenurile erau pe front şi nici că linia ferată fusese bombardată, aşa că abia ne făcusem loc tata, mama şi eu printre baloţii de dosare legate cu sfoară, îndesaţi în saci îngrămădiţi până sub coviltir, ca nişte comori, noroc că era cald, sfârşit de vară, căruţele erau conduse de doi flăcăi mustăcioşi, târziu am aflat că erau adjuncţii lui tata, atunci mi se păreau luptători de circ şi-mi plăcea să mă cocoţ lângă ei pe capră şi să-i descos, în vreme ce îndemnam caii vânjoşi, mă puteam gândi la orice, dar cel mai mult mi-a plăcut să-mi închipui că o să ajungem într-un oraş fabulos, unde vom fi primiţi de rege cu onoruri pentru că am adus comoara şi o să fiu invitată până şi eu la un bal la care neapărat mama trebuia să-mi facă o rochiţă lungă şi roz, cum nu voise niciodată până atunci, dar n-am apucat s-o văd pe mama croindu-mi rochia, n-am ajuns în oraşul fabulos, am fost opriţi pe drum, la Buzău, după câteva zile, ni s-a spus că s-a încheiat armistiţiul şi n-are rost să mai ducem arhiva în capitală şi ne-am întors în oraşul nostru. Plecarea fusese în grabă atât de mare, că nu luaserăm decât o boccea cu câteva haine de schimb pentru toţi trei, lăsasem totul în casă, tata spunea că oricum o să