Aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria democratică italiană, fostul rival poate deveni un aliat de nădejde, dacă între timp a apărut o ameninţare mai serioasă.

Prin realegerea lui Giorgio Napolitano în funcţia de şef al statului de către colegiul marilor electori (parlamentarii, plus reprezentanţi ai regiunilor), Italia pare a fi depăşit impasul instituţional. Foarte probabil, acordul care a condus la reînnoirea mandatului său prezidenţial conţine şi angajamentul în favoarea învestirii unui guvern de coaliţie între forţele politice „convenţionale”. Însă atitudinea principalei forţe „neconvenţionale”, „Mişcarea 5 Stele” (M5S) a lui Giuseppe (Beppe) Grillo, faţă de acest compromis ne reaminteşte faptul că aranjamentele instituţionale nu sunt întotdeauna soluţii la crizele politice.

În momentul în care scriu aceste rânduri în capitala italiană au început protestele organizate de M5S. Grillo a simţit, probabil, că sâmbătă a exagerat chemând la un marş asupra Romei, şi a încercat să ofere asigurări privind caracterul non-violent al demonstraţiei. Se ştie că mesajul său populist, anti-partide şi anti-instituţii a fost deseori comparat cu cel al lui Benito Mussolini, dar, în ceea ce mă priveşte - nu voi detalia aici - cred că utilizarea adjectivului „fascist” este exagerată. Totuşi, violenţa de limbaj poate prefaţa alte forme, mult mai periculoase, iar utilizarea termenului „lovitură de stat”, cu referire la înţelegerea stânga-centru-dreapta pentru alegerea lui Napolitano, este cât se poate de îngrijorătoare.

S-ar putea ca Beppe Grillo, comicul popular devenit „non-politician” de succes, să fi exagerat, de data aceasta. Constituţia nu interzice reînnoirea mandatului prezidenţial, chiar dacă exista în acest sens o cutumă ce fusese până acum respectată cu stricteţe, în Italia postbelică. Coalizarea de ultim moment între grupările conve