Au trecut mai mult de zece ani de când s-a întâmplat ca destinul meu să se intersecteze temporar cu Palatul Victoria. Era o experienţă profesională nouă şi mă simţeam motivat să dau tot ce era mai bun în mine pentru a fi părtaş la un efort aproape istoric de integrare euroatlantică a României. Liste de priorităţi, preaderare, comunicare, transparență, acces la informaţii, participare civică, strategii – erau câteva din instrumentele mele în noua misiune pe care mi-am asumat-o odată cu schimbarea unei traiectorii profesionale. Totul părea în regulă, munceam de dimineaţa până seara ca parte a unei echipe ce vroia să fie dedicată schimbării. Credeam că e suficient pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Guvernul se lăuda cu programul “Cornul şi laptele”, cu inaugurări de poduri şi săli de sport, cu încheierea negocierilor privind capitolele de aderare şi cu alte realizări. Apoi a venit o zi când, în drumul meu spre casă, din maşina de serviciu, am observat chipurile oamenilor din troleibuz. Erau trişti, cenuşii, fără zâmbet şi goliţi de orice urmă de bucurie. Aveam impresia că trăiesc în două Românii paralele. A fost ca un soi de dezvrăjire şi ceva s-a rupt în mine când priveam spre Palatul Victoria. Mă întrebam aproape naiv: “La ce folos o guvernare bună, dacă oamenii o duc prost?”.
Am înţeles atunci că distorsiunea de percepţie privind România e un rezultat al perspectivei fenomenologice, prin care fiecare suntem condamnaţi să experimentăm propria realitate. Trăim un soi de polisemie a realităţii pentru că fiecare avem lumea noastră. De aceea nu există o singură Românie, ci mai multe. Fiecare are România lui!
Există o Românie a politicienilor, o lume văzută din spatele geamurilor fumurii ale bmw-urilor care se plimbă între Cartierul Primăverii, Palatul Victoria, Cotroceni, Palatul Parlamentului şi aeroportul Otopeni. În acest perimetru, dintr-o maşi
