Am citit de curând pe furiș din revista nevestei un articol scris de jurnalistul newyorkez James Surowiecki despre sistemul de impozitare din Grecia și problemele acestuia. Materialul (care în paranteză fie spus face referire și la noi ca parte a tripletei celor mai corupte state din Europa) este o analiză cinică, dar foarte bine documentată și argumentată, a comportamentului contribuabililor și autorităților din această țară, analiză din care se desprind cel puțin două idei interesante:

- Fiscalitatea reprezintă un contract social care funcționează atâta vreme cât contribuabilul are convingerea (i) că banii plătiți de el sunt folosiți de guvern în mod responsabil și (ii) că toți concetățenii săi sunt parte a acestui contract contribuind la finanțarea sistemului. În momentul în care una dintre aceste două condiții nu mai este îndeplinită, apare din partea acestuia tendința firească de eludare a plății impozitelor, care va degenera într-un cerc vicios foarte greu de spart: reducerea sumelor plătite cu titlu de impozit va împinge autoritățile să crească impozitele, lucru care va genera o și mai mare tendință de eludare rezultând într-o nouă diminuare a încasărilor și tot așa.

- Conformarea fiscală voluntară este o problemă culturală care pentru a fi îmbunătățită necesită un timp îndelungat și eforturi susținute. Fapt dovedit de studiile făcute pe a doua generație de imigranți americani care și-au arătat originile în funcție de gradul de conformare fiscală voluntară (cei de origine elenă fiind campioni la evaziune, cei provenind din familii de emigranți din Europa de nord primii la plata impozitelor).

Dar să revenim în spațiul carpato-danubiano-pontic: ridicând privirea din articolul lui Surowiecki ce vedem? O țară cu un sistem fiscal fragil care se schimbă după cum bate vântul, cu autorități ai căror reprezentanți se călăuzesc după principiul ”dar mie