A conceptualiza înseamnă a sintetiza, a prinde un buchet de sensuri într-o singură expresie. Putem astfel sintetiza până la nimic, până la tăcere.

Trebuie să revenim la trăire, la fluiditatea experienţei interioare, la astfel de forme de cunoaştere directă şi de contact integral cu realitatea. Trebuie să investim în ceea ce este continuu şi peren în noi. Şi adevărul evoluează, pentru că el creează şi în calitate de creaţie; inexprimabilul se exprimă în timp. Pentru mine, adevărul se iveşte din nimic, în moduri dintre cele mai surprinzătoare; sau poate sunt circumstanţe în care eu pur şi simplu văd cum este generat fără încetare ceva, într-o curgere perpetuă şi o necontenită schimbare. De unde această capacitate de ivire? Nu cred că doar intuiţia bergsoniană implicată, este – pur şi simplu – o caracteristică a adevărului, potenţată de formidabila energie a nimicului. E un continuu început al vieţii spiritului în lume...

Trăim într-un prezent continuu, cu amintirile noastre şi cu anticipările noastre, într-o conştiinţă mai vastă (“lumină din lumină”), din care se individualizează şi evoluează şi conştiinţa noastră, până îşi recunoaşte originea şi astfel se recunoaşte pe sine şi se recreează pe sine, redescoperind, printr-o atenţie mai subtilă faţă de interioritate, evidenţe şi experienţe pierdute din pură ignoranţă. Theoria (contemplaţia) pură învinge ignoranţa. De pildă, dacă pozitiviştii ar exercita o contemplaţie mai intensă asupra duratei-distanţei, ar descoperi că ele fac parte doar dintr-o anumită percepţie a spaţiu-timpului, nespecifică unui non-ignorant, care nu le va acorda niciodată statut de realitate în sine, nu le va considera niciodată continue, uniforme şi – culmea! – calculabile, deci nu are rost să ne pierdem vremea cu ele, cum a făcut ştiinţa, dar şi filosofia secolului al XX-lea. Nu sunt decât fulguraţii ale vălului mayei