În sfârşit, o realizare în Balcani! După doi ani de eforturi, guvernul Serbiei şi cel din Kosovo au încercat să „normalizeze“ relaţiile, uşurând în acest fel calea pentru aderarea ambelor state la UE.
Progresul nu a fost uşor. Tensiunile dintre cele două ţări reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale continentului. Fosta provincie sârbă Kosovo nu mai este condusă de Belgrad încă din 1999, ca rezultat al campaniei NATO împotriva lui Slobodan Miloşevici, şi şi-a declarat independenţa în 2008. Dar, deşi majoritatea populaţiei este albaneză, regiunea este un punct important în istoria şi mitologia Serbiei şi găzduieşte încă aproape 140.000 de sârbi, o treime din ei locuind în nord.
Rezultatul este o departajare etnică a teritoriului (o porţiune din Kosovo fiind controlată încă de Serbia) cu destule izbucniri violente. Între timp, deşi aproape 100 de ţări recunosc existenţa statului Kosovo, Belgradul a jurat să nu facă asta niciodată.
Şi totuşi, acum, premierul sârb Ivica Dacic a fost de acord să renunţe la pretenţia de autoritate, măcar la cea legală, în schimbul garantării unui grad de autonomie a patru zone din nord controlate de sârbi. Şi, ca o consecinţă, Comisia Europeană şi-a dat acordul ieri pentru începerea discuţiilor de aderare cu Serbia.
Aplauze pentru toţi, în special pentru baroneasa Ashton, şeful mult ridiculizat al Afacerilor Externe ale UE, care a intermediat aceste negocieri, deseori sinuoase. Acest pact nu este doar o mişcare promiţătoare către o pace de durată, ci şi o dovadă a forţei diplomatice considerabile a UE, o dovadă şi mai bine primită de membrii destul de înspăimântaţi în ultima vreme de criza provocată de nesiguranţa euro.
Munca nu s-a încheiat. Naţionaliştii greu de convins de ambele părţi au denunţat deja această înţelegere şi nu pare că vor renunţa fără o luptă aprigă. Deşi există