Există invitaţi şi invitaţi. Unii te pun pe fugă, alţii pe gânduri, iar unii te fac să nu te mai poţi dezlipi de ei. Unii îţi asigură rating, alţii îţi alungă privitorii din prima clipă. Păi, şi de ce-i mai chemi? Pentru că, dacă sunt valoroşi, trebuie! La urma urmei, sunt modele de urmat. Ce dacă-s constipaţi şi urâcioşi dacă în spatele lor se ascunde o carieră de succes, iar în ei se află atâta valoare cât să aduni din 30 de alţi invitaţi la un loc?! Sau din 300 dacă ne referim la un anumit gen de programe...
Nu neapărat de valoarea, dar mai ales de charisma invitatului depinde succesul unui program. După mai bine de 20 de ani de televiziune, am ajuns să am reflexe pavloviene faţă de oaspeţii emisiunilor mele. Aproape că salivez văzându-i pe unii cum se comportă sub reflectoare: cu câtă naturaleţe şi şarm, dezbrăcaţi de morga oficială impusă de poziţia lor şi în care alţii se grăbesc să se înfăşoare odată ajunşi în faţa camerelor de luat vederi...
I-am dedicat, recent, o emisiune lui Mădălin Voicu. Două ore. De tot atâtea decenii îl cunosc şi, cu toate acestea, mi-l voi dori mereu ca invitat. Deşi ştiu aproape totul despre el (spun "aproape totul" pentru că Mădălin ne surprinde mereu cu câte o nouă iubită, o nouă pereche de copii, o nouă atitudine politică), aş asculta iar şi iar poveştile lui, dorindu-mi ca, săptămânal, să am numai "mădălini" în emisiunile mele. Deşi în cârca lui stau un pedigri năucitor, munţi de literatură şi un ocean de talent, Mădălin se prezintă în faţa oamenilor firesc, natural, modest şi mereu pus pe şotii, nefăcând niciodată paradă de cuvinte semeţe, ci folosindu-le pe cele simple, la îndemâna oricui. În faţa oamenilor, Mădălin amestecă vorbele ţigăneşti cu graiul lui Eminescu, înjură şi lăcrimează, se bucură şi se miră, se înfierbântă şi devine melancolic. Este un adevărat om-orchestră, invitatul pe car
