Începusem să scriu o primă variantă a acestui text, cu o poveste de genul „un preot, un rabin şi un imam intră într-un bar“. Aş fi continuat cu toleranţa faţă de alte religii, aş mai fi adăugat o pildă ici, o povaţă colo şi apoi aş fi încercat, împăciuitor şi tolerant, să atrag atenţia asupra problemei intoleranţei în România.

Am luat, însă, o pauză şi, frunzărind ziarele, am aflat cum un senator – care este nu numai membru al PNL, ci şi membru al Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi – a declarat că „homosexualii sînt doar nişte oameni bolnavi“, în timp ce un deputat al PC le recomandă homosexualilor „să meargă mai des la psiholog“. Aceste noi informaţii au avut trei efecte semnificative: 1) au reuşit să mă enerveze (dovadă că ura dăunează sănătăţii), suficient de mult încît 2) să arunc ciorna primului text şi 3) să scriu un nou text, bazat pe îndemnul lui Karl Popper de a ne rezerva, în numele toleranţei, dreptul de a nu tolera intoleranţii.

Da, îmi rezerv dreptul de a-i considera pe cei doi politicieni intoleranţi. Adevărata problemă, însă, este că cei doi nu sînt unici. Ei reprezintă, de fapt, o mare parte a românilor. Indiferent de stereotipurile pe care le au despre ei înşişi, românii sînt un popor mai degrabă intolerant. Folosind unul dintre modurile standard de a măsura toleranţa/intoleranţa, date din 2012 arată că mai mult de jumătate dintre români (55%) manifestă intoleranţă faţă de homosexuali. Să presupunem că putem oferi o explicaţie pentru intoleranţa faţă de acest grup, în condiţiile în care românii sînt un popor puternic bisericos. Şi mă opresc aici cu acest exemplu, pentru că spiritele se inflamează rapid cînd vine vorba despre drepturile minorităţii LGBT. Mă minunez, însă, de aroganţa de care dau dovadă cei care se opun protejării drepturilor homosexualilor, mai ales dacă mă gîndesc că, doar în ultimele două luni, F