Recent mi-a căzut în mână cartea „Generalul Gabriel Marinescu, poliţistul Regelui Carol al II-lea” scrisă de un comisar, Florin Şinca, doctor în istorie.
Fiind şi eu tributar clişeului conform căruia poliţiştii nu se împacă deloc bine cu studiul, cartea a fost o supriză plăcută. Evident, doctorul Şinca nu face parte din conducerea Ministerului, fiind probabil privit ca un ciudat.
Dincolo de câteva aspecte inedite din perioada interbelică, cartea mi-a dezvăluit un amănunt pe care, sincer, nu-l cunoşteam. „Prin Ordonanţa Prefecturii Poliţiei Capitalei nr. 319 din 1 iunie 1932, semnată de Gavrilă Marinescu, a luat fiinţă Biroul Servitorilor, pe lângă care funcţiona un serviciu medical cu un laborator de analize. În aproape doi ani au fost examinaţi 14.000 de servitori, fiind găsiţi bolnavi contagioşi 1.000 dintre ei, care au fost trimişi la tratament” scrie Şinca, citând ziarul poliţiştilor „Paza”. Arhiva acestui birou ajunsese să cuprindă aproape 100.000 de dosare. Ca să vă daţi seama de amploarea acestui gen de angajaţi, numai în anul 1932 s-au înscris la birou 12.762 femei şi 1.998 bărbaţi. Dintre ei 20% erau străini!
Habar nu aveam că pe vremuri servitorii aveau un statut bine reglementat, aşa că m-am pus pe căutat. Un studiu al istoricului Adrian Majuru m-a lămurit că a existat o reglementare clară, cu drepturi şi obligaţii de fiecare parte, stăpân şi servitor. „Fiecare servitor era obligat să fie înregistrat la biroul de servitori administrat de Prefectura Poliţiei Capitalei şi să aibă asupra sa un libret de serviciu (…). Stăpânul era obligat să-i predea libretul la biroul pentru servitori, şi să treacă toate sumele de bani date drept salariu. Când servitorul părăsea serviciul, stăpânul trebuia să treacă observaţiile privind purtarea servitorului în serviciul său”.
În 1940, servitor era acela care „pentru o simbrie sau indemnizare se îndatore
