Am fost duminică, 28 aprilie, la dezbaterea găzduită de Librăria Humanitas Cişmigiu cu tema: „De ce iubim Festivalul Enescu?”. Însă câteva dintre lucrurile pe care le-am ascultat acolo nu erau deloc răspunsuri la întrebarea „De ce iubim Festivalul Enescu?”, ci aruncau şi nişte umbre asupra acestui eveniment. Ceea ce mi s-a părut nedrept faţă de festival în sine şi faţă de noi toţi cei care iubim Festivalul Enescu.

Despre bani

S-a discutat despre finanţarea festivalului, din surse bugetare/particulare, dându-se exemplul Statelor Unite ale Americii care nu finanţează cultura, sau chiar exemplul lui Margaret Thatcher care a oprit finanţarea Teatrului Globe. În ideea că spre aşa ceva ne îndreptăm şi în România şi ar fi o situaţie normală. 1.Nicăieri în Europa, cultura nu este finanţată exclusiv din surse private. 2.Da, în America aşa se întâmplă – cultura trăieşte mai ales din finanţări private, dar acolo se dezvoltă, totuşi, (încă) prima economie a lumii. Aşa că, da, acolo poate fi posibil. În România, un festival de calibrul (şi implicit cu costurile) Festivalului Enescu este practic imposibil de finanţat privat: pentru că realitatea economică a României este alta decât a Americii sau a statelor din vestul Europei, pentru că un preţ al biletelor care să reflecte real costurile nu s-ar mai vinde, pentru că în România doar o pătură destul de subţire a populaţiei înţelege de fapt despre ce este vorba în acest Festival Enescu.

În cele din urmă, însă, statul ne reprezintă pe noi pe toţi. Este deci rolul statului, în această situaţie, să decidă dacă este de interes public să aibă un festival de ţinuta Festivalului Enescu. Ceea ce nu înseamnă că firmele din România nu ar putea contribui, mai consistent, la finanţarea acestui festival - un bun naţional al României.

Şi aici ajungem la: ce înseamnă de fapt Festivalul Enescu?

S-a spus că este repreze