Şi-a ascuns adânc toate trăirile, pe care le puteţi descoperi ascultându-i noul album - “Mozaic”

“Acel mucalit, adeseori senzaţional radiolog al sentimentelor contemporane, pe nume Nicu Alifantis” - aşa cum îl descria Ecaterina Oproiu, în “Contemporanul”, în anul 1978 – sărbătoreşte patru decenii de când s-a urcat pe scenă şi a început să cânte aşa cum s-a priceput.

Pe 20 şi 21 mai, la Opera Română, Nicu Alifantis se prezintă în faţa publicului cu un nou album, care poartă titlul “Mozaic”. Ceea ce ne pregăteşte artistul este o “nebunie” frumoasă, care va fi greu de uitat. Pe scenă vor fi 17 muzicieni valoroşi şi cu "Nicu de la Brăila" care-i şi întrece. Spectacolul va fi o călătorie iniţiatică în lumea lui Alifantis.

“Adesea amintirile, mai ales cele din adolescenţă, ne brăzdează memoria timid, tandru, insistent... - mărturiseşte artistul. Nu ne putem opune, oricât am vrea. Cu o plăcere nebună şi o bucurie dureroasă, ne aşezăm în faţa lor, aşteptând să ne învăluie şi să ne poarte spre ceva ce nu mai este”. Pregătiţi-vă pentru o confruntare a amintirilor, pentru o plăcere nebună de a călători în timp.

“Când eram copil şi întâlneam un om mare care avea un tatuaj, de obicei pe braţ, mă gândeam că ori s-a născut aşa, altfel decât noi ceilalţi, ori mama lui i-a făcut un semn când era mic, ca să nu-l piardă - se destăinuie Nicu Alifantis... Mai târziu, când am mai crescut, am aflat că cei ce purtau astfel de semne erau, în general, oameni singuri, învăluiţi de tristeţe, şi îşi desenau tot felul de semne de aducere aminte. La mine la Brăila, tatuajele, cum am aflat eu că se numeau acele semne, erau purtate de marinari, foştii puşcăriaşi, băieţii răi din Brăiliţa, Comorovca sau Radu Negru şi că, astfel, diversele iubiri trăite sau visate nu erau date uitării... Inimi, cu sau fără săgeţi, nume de femei, sirene, ani, valuri, femei cu