Cicatricile nu sînt încă închise, dar Gazeta Wyborcza a rezumat bine situaţia la care asistăm în acest moment: “Sfîrşitul războiului de 24 de ani din Balcani”.
Pe 19 aprilie, la 15 după intervenţia NATO şi după luni de negocieri sub egida UE, Serbia şi Kosovo au semnat un acord pentru a normaliza relaţiile dintre ele. Un gest calificat pe bună dreptate drept istoric, deşi nu implică o recunoaştere a Priştinei de către Belgrad, iar punerea în practică a autonomiei acordate regiunilor cu majoritate sîrbă va fi cu siguranţă spinoasă.
Mai puţin de o săptămînă mai tîrziu, preşedintele sîrb a adresat un gest simbolic vecinilor bosniaci. Tomislav Nikolić probabil că nu va lăsa o imagine puternică precum cea a cancelarului german Willy Brandt îngenuncheat în faţa Memorialului ghetoului evreiesc din Varşovia. Dar cerîndu-şi iertare “în genunchi” pentru “crima din Srebrenica”, el recunoaşte vinovăţia Serbiei în genocidul din 1995 şi deschide calea pentru un dialog care oricum nu va fi deloc uşor.
Aceste două evenimente au un punct comun: dorinţa de a întoarce pagina războaielor în fosta Iugoslavie şi de a lua calea Uniunii Europene. În această perioadă de criză a proiectului european, ţările din Balcanii de Vest ne arată că UE îşi păstrează ceva din “soft power”, atracţia ei care poate stabiliza şi democratiza vecinătatea ei imediată.
Dar această dorinţă de Europa manifestată de sîrbi (cine ar fi crezut că naţionalistul Nikolici şi primul său ministru Ivica Dačici, fost purtător de cuvînt al lui Slobodan Miloševici, vor face vreodată acest dublu pas?), de kosovari, şi pe termen mai lung de bosniaci, poate fi o legătură primejdioasă pentru UE. Fiindcă deschide două posibilităţi între care va trebui inventată o cale de mijloc.
Un răspuns pozitiv la aceste dovezi de bunăvoinţă şi o eventuală aderare a S
