Istoria României sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de comandă ideologică în vidul de autenticitate lasăt moştenire de regimul comunist.

Un ziar care ne obişnuise cu informaţii şi comentarii responsabile, Adevărul, a pu­blicat, surprinzător, în numărul din 19-21 aprilie 2013, un text care răstălmăceşte fun­damental una dintre realităţile cele mai tragice ale istoriei româneşti, anume sângeroasa represiune care s-a abătut asu­pra ţării odată cu preluarea integrală a pu­terii de către comunişti, la sfârşitul anului 1947 şi la începutul anului următor.

Prinsă pe termen lung în crân­ce­na încleştare decisivă căreia is­toria i-a atribuit numele con­venţional de Războiul Rece, Mos­cova a instituit în ţările ocupate de trupele sale, incluse cu forţa în ceea ce a devenit sfera sovietică de dominaţie în Europa Central-Răsăriteană, un regim de teroare necruţător. În România, teroarea impusă de sovietici, care a luat proporţiile unui vast efort de înăbuşire prin orice mij­loace, inclusiv exterminarea fizică şi ani­hil­­area psihică, cu cele mai variate me­to­de, a tot ceea ce manifesta rezistenţă sau chiar era susceptibil de a deveni o forţă de rezistenţă, s-a abătut mai crâncen decât asupra celorlalte ţări satelite, din motive temeinic chibzuite de conducătorul din Krem­lin, Iosif Vissarionovici Stalin. O re­ţea de centre de detenţie, de tortură şi de lagăre de concentrare s-a aşternut peste harta ţării, cu rostul precis determinat de „a zdrobi“ însăşi identitatea istorică ro­mânească.

Executantul sârguincios al acestui pro­gram şi al metodelor „recomandate“ de pu­terea din Kremlin a fost Partidul Co­mu­nist Român, rebotezat apoi Partidul Mun­citoresc Român – „