În primii ani postrevoluţionari, să ţii post chiar era o problemă, dacă voiai să mănînci în oraş. Restaurantele – în fapt, tot ceauşiste – nu-ţi puteau oferi decît cartofi prăjiţi, şi nu cu orice, ca-n piesa lui Wesker, ci cel mult cu salată verde sau de varză.
Problema era că, dacă îţi permiteai luxul avangardist de a comanda asemenea delicatesuri, erai tratat, dacă nu cu refuz, măcar cu dispreţ: „Adică vine şi coate-goale ăsta, care n-are bani de-o friptură serioasă, un muşchiuleţ ceva“ etc.
Treptat, foarte treptat – pe parcursul a vreo zece ani –, lucrurile s-au mai normalizat. Patronii de restaurante şi bistrouri s-au prins că se poate cîştiga şi din post, ca şi din mîncarea vegetariană (fiind mulţi străini care practicau acest sport), aşa că şi-au multiplicat ofertele şi le-au mărit preţurile.
Încet-încet, au apărut, mai la toate bombele care se respectă, ciupercuţe la grătar, cu mărar sau fără, ori tocăniţă de ciuperci cu mămăliguţă. (Să fie diminutivele întîmplătoare, sau rolul lor – semisubconştient – să fie acela de a îndulci postul?) De asemenea, s-au perpetuat feluri care existau şi în mai vechile meniuri, precum zacusca ori salata de vinete (fără maioneză).
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Industria culinară s-a deşteptat, în timp, şi mai tare şi, pe filieră italienească, a introdus legumele la grătar. Apoi, fostele garnituri ridicate la rang de fel culinar, preparate neaoşe sănătoase, precum: fasolea (verde sau bătută), spanacul, ghiveciul, ardeii sau sarmalele cu orez. Şi, deloc în ultimul rînd, crema de legume cu crutoane, cu varianta ciorbă (şi cu variaţiunile de fasole, lobodă ori salată). Şi aşa, în cîteva paragrafe, cred că am pomenit mai toate meniurile autohtone consacrate de post (pe cele mai uzuale). Acestea au fost dublate, însă, pe de o p
