Temeliile Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (ale vechiului Erdély Múzeum) au fost puse de niste intelectuali ardeleni inimoși în anul 1859. Ei și urmașii lor au adunat un patrimoniu care astăzi, punând la socoteală și ce ni s-a răpit în 1972, când a fost înființat din ordinul lui Ceaușescu Muzeul Național de Istorie a României, este cel mai bogat din din țară. La un singur lucru nu s-a gândit nimeni vreme de 150 de ani, și anume să-i dea muzeului o clădire conformă faimei și bogăției sale. Clădirea din str. C. Daicoviciu 2 îi aparținuse de fapt unei vechi fabrici, căreia în perioada interbelică universitatea i-a mai construit o aripă. Nu are structura de rezistență adecvată, nu are vizibilitate, iar în interiorul ei nu există posibilitatea de a se organiza un circuit de vizitare. În afară de asta, clădirea era ocupată până de curând de trei instituții academice, iar acum de două, ceea ce din punctul de vedere al cercetării arheologice este perfect, dar stânjenește funcționarea normală a unui muzeu.

Indiferent de bogăția patrimoniului sau de specificul zonei, sub comunism toate muzeele erau organizate după aceeași schemă: evoluția societății umane de la coborârea maimuței din copac până la ultimul congres al PCR. Nici muzeul din Cluj nu arăta altfel în 1997, când l-am preluat. Până în 2000 echipa pe care am condus-o s-a bucurat de încrederea și de simpatia unui Minister al Culturii, în fruntea căruia Ion Caramitru și-a jucat excelent rolul. Au fost anii buni. Am organizat secția de tezaur, prezentând publicului pentru prima oară după 143 de ani piese de o reală valoare și frumusețe. Am amenajat sala de expoziții temporare la un nivel european și am organizat aici multe expoziții gustate de public. Am încercat, în măsura în care am avut bani, să schimbăm strucutura și viziunea expoziției de bază. Revistei muzeului, Acta Musei Napocensis, i-am schim