Muzeograful Vasile Mureşan ne propune incursiune în lumea plină de simbolism şi de semnificaţii a credinţelor populare cu privire la un obicei, un gest devenit automatism, şi anume: ciocnirea ouălor de Paşte. „Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce ciocniţi un ou de Paşti. Probabil că nu v-aţi întrebat, a-ţi ciocnit un ou, a-ţi spus «Hristos a Înviat!» şi a-ţi aruncat cojile în grădinuţă, dacă aveţi o grădinuţă, dacă nu la apă, să meargă la blajini. Niciodată n-aţi trecut mai încolo de ceea ce aţi auzit la Biserică unde vi se spune că erau nişte ouă la picioarele lui Christos, care atunci când i s-a înfipt suliţa în piept s-au înroşit de sângele Mântuitorului. Dar de ce erau ouăle acolo?”, ne îndeamnă spre reflecţie Vasile Mureşan, muzeograf de artă la Muzeul de Etnografie din Târgu-Mureş.

Semnificaţii de la începutul Lumii

Povestea începe cu câteva mii de ani în urmă, în Egiptul Antic. În mitologia lor era o pasăre măiastră numită Kneph care năştea pe gură un ou, adică întruparea prin verb. Reîntâlnim întruparea prin verb şi în Biblie, la Facere: «Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină». La altă mare cultură, la indieni, o altă pasăre albă, Hamsa, pe oceanul primordial, în întuneric, clocea un ou. Acelaşi motiv îl găsim din nou în Biblie: „Şi era întuneric şi Duhul Domnului plutea peste apă”. „Mai întâlnim acel ou pe care îl clocea pasărea la ruşi, la nemţi, la nordici sub formă de ouă din lut ars în morminte. Mai întâlnim un mit la celţi. Un arici ducea în gură un ou de şarpe, şarpele Uroborus, cel care îşi mănâncă coada, cel care reprezintă timpul perpetuu prin cercul respectiv, viaţă, moarte, revenire”, adaugă Vasile Mureşan.

La greci avem legenda celor doi fraţi, Castor şi Pollux. „Frizurile lor erau emisferice, împreună formau o sferă. Sfera care înseamnă perfecţiunea, perfecţiunea zeului, perfecţiunea dumnezeiască. Sfera e