Maramureşul a fost şi va rămâne o zonă minieră. Sute de ani, poate mii de ani, de aici s-au scos metale nobile, metale rare, metale neferoase. A devenit un loc comun faptul că aurul de Maramureş a contribuit substanţial la bunăstarea acestei ţări, indiferent de forma de organizare. Din acest izvor ce părea de nesecat s-au îndestulat, regi şi regine din Europa, imperii şi regate, oşti şi domnitori. Şi numai pentru toată această istorie zbuciumată Maramureşul ar merita tot binele din lume.

În 1997, premierul Victor Ciorbea, cu o scurtă mişcare de mână, a semnat condamnarea mineritului din nord. Peste 30 de mii de ortaci au devenit şomeri de lux, cu salarii compensatorii de sute de milioane de lei. A fost începutul sfârşitului mineritului din nord.

Statul a dat din umeri la bocetul ortacilor şi a continuat, prin pseudo-specialişti în minerit şi metalurgie, de la nivel guvernamental, sau chiar la rang de ministru ori prim-ministru, să închidă, să distrugă.

Explicaţia, obsedantă, a fost că rezervele Maramureşului sunt pe terminate, altfel spus, izvorul nesecat al metalelor nobile a ajuns la capăt de drum.

Cine s-ar fi gândit, la sfârşitul anilor ’90, că totul a fost o mascaradă ce a avut ca scop închiderea industriei neferoaselor româneşti, din raţiuni politice, economice, de ordin personal, sau chiar şi mai rău, ură faţă de românii cei mulţi.

De ceva vreme, aceiaşi politicieni, chiar dacă se numesc altfel, au venit cu teoria redeschiderii mineritului, după mai bine de şase ani de la închiderea lacătului pe zona de nord. Toate minele companiei Remin au fost închise, ceea ce înseamnă operaţiuni specifice de închidere, respectiv inundarea galeriilor, sau alte metode care ar face, la prima vedere, imposibilă întoarcerea la prima iubire: exploatarea minieră.

În ultimul an, tema redeschiderii mineritului neferos, ma