O ştire recentă a surprins multă lume: guvernul sârb a aprobat şi Parlamentul de la Belgrad a votat Acordul de normalizare a relaţiilor cu Kosovo. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva de vreme ce relaţiile între Belgrad şi Priştina, după căderea comunismului şi războaielor iugoslave, au fost permanent ostile?

O conciliere între cele două părţi, şi înainte şi după declararea independenţei Kosovo, părea imposibilă. Şi totuşi, cel puţin din declaraţiile actorilor principali ai Acordului, rezultă că o asemenea minune nu este doar posibilă ci şi reală. Dar cine sunt actorii principali şi unde s-a jucat piesa?

În primul rând UE. 22 de state din cele 27 ale Uniunii au recunoscut independenţa Kosovo. În consecinţă, liderii de la Bruxelles au făcut, ani în şir, presiuni asupra Serbiei să recunoască noua entitate statală sau măcar să renunţe la ameninţări, la manifestări şi declaraţii ultra naţionaliste şi să-şi normalizeze cumva relaţiile cu fosta provincie autonomă a fostei Iugoslavii. Piesa s-a jucat la Bruxelles. Cei doi premieri, Ivita Dacici al Serbiei şi Hashim Thaci al R. Kosovo, sub privirile materne ale şefei diplomaţiei europene, Catherine Ashton, au semnat deja celebrul Acord. Meritul principal revine, aşadar, Dnei Ashton, cea care, cu marea forţă care este UE în spate, a mediat, cu răbdare, negocieri dure care s-au întins pe mai multe luni şi care s-au finalizat vineri, 19 aprilie, prin semnarea Acordului.

Să nu uităm, însă, rolul important jucat de Parlamentul sârb. Şi în acest caz surpriza este mare. Este cunoscut naţionalismul acerb al sârbilor şi care nu datează de azi, de ieri. Or, Parlamentul, în regimurile democratice, exprimă voinţa majorităţii celor care l-au ales. De aceea, ani în şir, atitudinea majorităţii parlamentare sârbe era de respingere a oricărei concesii făcute provinciei „rebele”; nici măcar o aluzie la normalizarea - n