Există vreun interval din an, altul decât Săptămâna Patimilor, mai încărcat de fervoare sacră şi dramatism?

Ca de fiecare dată înaintea Paştelui, creştinii au ocazia de a reface- simbolic şi afectiv - infernala Cale a Crucii, marcând etapele penitenţei şi morţii Mântuitorului. Între evenimentele Istoriei sfinte, acestea au stimulat cel mai mult patosul reprezentării. Cina cea de taină, Biciuirea, Batjocorirea, Christos purtând crucea, Răstignirea, Coborârea de pe cruce, Punerea în mormânt… vor fi temele predilecte ale artiştilor religioşi. Aproape că nu există nume important care să se fi eschivat de la tratarea fie şi doar a unuia din motivele pomenite. Diversitatea soluţiilor expresive este însă copleşitoare, oscilând între fidelitate iconografică şi respect faţă de tradiţie - pe de o parte, evaziune stilistică şi ostentaţie - pe de alta.

După „viziunea” lui Constantin cel Mare şi recunoaşterea sa ca „semn distinctiv” al creştinilor, protector şi mobilizator în egală măsură (In hoc signo vinces-„Întru acest semn veţi învinge”, spunea Împăratul), crucea va deveni simbolul de căpătâi al noii credinţe. Proliferarea de versiuni grafice alternative (cruce grecească, rusească, malteză…) s-a făcut în condiţiile conservării semantismului iniţial, asociat ideilor de legătură, trecere şi ascensiune. Pentru creştin, crucea este centrul absolut, axul lumii, arbore al vieţii, scară la cer, punte între lumi, între Dumnezeu şi oameni, între natural şi divin. Bara verticală sugerează Înălţare în ordine spirituală, depăşire a condiţiei lumeşti, în timp ce orizontala face trimitere la umanitate, la compasiune şi suferinţă.

„Povestea” crucii, simbol şi imagine deopotrivă, nu este lipsită de peripeţii… Disputa iconoclastă din Bizanţ fusese tranşată de partea celor ce admiteau ca utilă şi necesară venerarea icoanelor. Primele reprezentări cu pretenţii artist