În timpul stăpânirii otomane, în afara zidurilor cetăţii, mai existau două cartiere, Palanca Mică şi Palanca Mare, şi zece mahalale, care aveau însă mai mulţi locuitori decât cetatea propriu-zisă. După descrierile din epocă, Timişoara medievală din vremea turcilor înfăţişa o lume de-a dreptul fascinantă. Otomanii, care îşi ziceau dreptcredincioşi, şi creştinii numiţi de turci „ghiauri”, formau două lumi distincte. Existau în cetate 400 de dughene, bazarul era împodobit şi toate străzile erau pardosite cu scânduri. Cetatea era străbătută prin două locuri de râul Timiş (încă nu apăruse numele de Bega) şi populaţia lua apă din albia râului pentru a-şi potoli setea, deşi, după cum povestesc cronicarii vremii, toate murdăriile se aruncau în râu şi pluteau deasupra apei. În cetate se aflau cafenele şi hambare pentru grâu, turnurile şi magaziile erau pline de comori, de felurite echipamente şi provizii. Mahalalele aveau 1.500 de case şi fiecare avea câte două porţi, una pentru căruţe şi călăreţi iar cealaltă pentru cei care umblau pe jos. Deşi locurile erau mocirloase, în oraş nu erau ţânţari şi nu s-au pomenit nici cazuri de epilepsie. Locuitorii sunt descrişi ca oameni veseli, cumpătaţi şi milostivi iar dintre aceştia se remarcau negustorii şi oamenii învăţaţi. Oraşul mai era vestit pentru turtele cu unt, plăcintele cu miere, ciorba negră, varza şi dovlecii umpluţi, vişinată şi mied. În bazar puteai cumpăra cai arăbeşti sau europeni, asini, cămile, vite sau oi. Tot aici îşi făceau veacul zarafii evrei, armeni ori aromâni, la fel ca în lumea orientală, strigând şi târguindu-se. Pe o stradă întortocheată care ducea spre Poarta Cocoşului se afla un caravanserai cu un cat şi cu multe grajduri, unul dintre cele mai celebre locuri din oraş, despre care s-au scris multe poveşti şi care a dăinuit până la cucerirea austriacă. Era un loc privilegiat, căci ospeţia era sfâ