Prin popor se povesteşte că de îndată ce Iisus Hristos a înviat, a umplut de lumină întreaga lume. Printre cei bătrâni şi înţelepţi există convingerea că după Înviere, timp de şapte zile, până în Duminica Tomii (pe 12 mai), se deschid şi porţile Raiului pentru cei ţinuţi în Iad de la Adam şi până la venirea Mântuitorului.
După o veche datină, în biserici se scoate uşa din mijloc a altarului care este pusă deoparte şi stă aşa pe toată durata Săptămânii Luminate. În aceste zile nu se fac nunţi şi, la fel ca în Săptămâna Patimilor – fiecare zi are o denumire şi o sărbătoare: avem de traversat, deci, Lunea Albă, Marţea Dracului sau Marţea Albă, Miercurea după Paşti sau Sfânta Mercurie, Joia Verde (Joia Necurată sau Joia rea) şi Vinerea Scumpă (Fântâniţa sau Izvorul Tămăduirii).
În Lunea Albă bistriţenii obişnuiesc să umble “la udat”, fiind socotită “zi de vizită” pe la rude şi neamuri: copiii îşi vizitează părinţii şi finii îşi vizitează naşii – mai demult oaspeţii fiind obişnuiţi să aducă gazdelor în dar şi pască pentru vestirea Învierii Domnului.
Despre Marţea albă bătrânii credeau că ar fi ruptă din Înviere şi de aceea se cere respectată printr-o serie de pomeni făcute celor săraci. Femeile obişnuiau să dea drumul Păresimilor (să citească pomelnicul din timpul postului) şi să facă pomeni pentru vii şi morţi.
În Miercurea după Paşti, bărbaţii aveau voie să muncească la câmp dar femeile nu lucrau, ca să nu se umple de purici. În această miercuri se ţinea “nunta şoarecilor”: cine nu respecta ziua de sărbătoare avea parte de roade, grâne, haine şi bucate roase de şoareci.
Joia verde sau Joia Necurată era destinată morţilor: femeile ţineau această zi pentru ca grindina să nu le strice holdele, dădeau de pomană peşte, îşi pomeneau morţii şi încercau să încălzească sufletele celor adormiţi dând foc unor nuiele de alun. Acum se petrece şi aşa-num
