O bună oportunitate să facem pace cu noi şi cu ceilalţi. Un bun prilej să ne ascultăm nevoile şi glasul inimii. Să ne ascultăm fricile şi grijile, bucuriile şi speranţele.

Şi, aşa cum pomenea şi Mircea Eliade cândva, să lăsăm un pic Profanul din interiorul nostru şi din jur şi să ne dăm voie să re-observăm şi să ne „ocupăm” acum mai mult, în această perioadă de renaştere spirituală, de Sacrul din noi şi din ceilalţi.

Să începem o re-primenire, o curăţenie interioară întrebându-ne: Ce avem de iertat, ce avem de curăţat fiecare dintre noi, ca buni sau nebuni creştini? Ca oameni, cu toate ale noastre şi în toate rolurile noastre? Pe cine avem de iertat, cine vrem să ne ierte? Cu cine vrem să NU mai continuăm? Cu cine ne este drag să mergem mai departe? Pe cine mai vrem să ajutăm, cui vrem să spunem Stop? Ce atitudini vrem să folosim mai puţin? Ce veşminte ale sufletului nu mai dorim să îmbrăcăm? În ce emoţii nu ne mai dorim să fim învăluiţi aproape sufocaţi? Şi să trecem la emoţiile de primăvară / vară!

Casa sufletului

Acum, cât avem proaspăt în minte (şi în muşchi...) curăţenia de Paşte a casei noastre, să ne permitem să ne ocupăm şi de procesul de curăţare a sufletului nostru. Oricât ar părea de bizar sunt numeroase similitudini cu procesul de curăţare a unei case, a unei camere sau a unui birou, a unei cămări sau a unei debarale!

Ne întrebăm cu ce să începem mai întâi. Să ştergem praful, să renunţăm la lucruri inutile, vechi sau deteriorate, să le punem în cutii, să dăm cu aspiratorul, să spălam cu mopul şi să lăsăm să se usuce. Cu care să începem? Apoi şi geamurile sufletului când le spălam? Şi nu le spălam şi pe afară? Şi, dacă o să plouă din nou şi or să se murdărească, o să fie din nou praf pe ele, mai merită oare să le lustruim? Se merită să le spălam, fără doar şi poate. Sufletul este mai curat astfel şi se