În a treia zi de Paște, Hristos le apărea apostolilor într-un fel neașteptat și neobișnuit pentru ei, ne spune Noul Testament. El putea să pătrundă prin uși închise și prin pereți, putea fi văzut și putea fi nevăzut, în același timp. Cea mai importantă dintre toate manifestările sale era aceea că prezența i se putea simți cu inima; inima celor ce-l percepeau ca prezent ardea de bucurie, de iubire, iar atunci când bucuria și iubirea nu se mai simțeau, el nu era prezent. Iată, acesta este – poate – criteriul esențial al ființei umane, al nostru, al tuturor, pe care am putea și ar fi bine să-l folosim pentru a înțelege și a ști dacă suntem aproape de Hristos. Dacă trăim în Hristos, dacă gândim, simțim și acționăm în spiritul iubirii și al luminii, al speranței și al frumuseții, atunci noi înșine simțim că ”inima ne arde” de iubire. Hristos e-n inimile noastre și, atunci când prin tristeți, suferinți, pierderi, percepții greșite și raționamente omenești interpretăm viața noastră și existența ca fiind lipsite de speranță, ne îndepărtăm de comuniunea și comunicarea noastră cu Hristos.

Poate nici un alt criteriu de existență umană nu-i mai presus de acesta; să-ți urmezi inima, să gândești cu gândurile calde, tandre și plcăute ale inimii, să trăiești plin de căldură și mereu în mila, în compasiunea și-n înțelegerea față de suferința ființelor de lângă tine. Tot ce facem, simțim și gândim în relația cu lumea, cu ceilalți, cunoscuți sau necunoscuți, e un fel în care facem, gândim și simțim în Hristos și despre el, iar aceasta ne înflăcărează inima, în care se ascunde semnul distinct al prezenței divine aici și acum. Inima plină de iubire pentru cei de lângă noi, inima care înțelege, iartă, ascultă, acceptă, tolerează, este binevoitoare și plină de bucurie pentru celălalt e aproape de Hristos. Dacă inima nu se mai bucură, dacă ea nu mai cunoaște frumusețea, pacea și