În căutarea unei mitologii potrivite.

Spre bucuria unora şi pentru ratingul altora, familia Ceauşescu a înviat în Sâmbăta Mare. Dacă, în anii trecuţi, românii erau delectaţi, în orele de dinaintea Paştelui, cu comedii uşurele, de data asta am aşteptat Lumina alături de Elena şi de Nicu. Am aflat de la numeroasele posturi de televiziune, care au avut – ce minune! - aceeaşi idee de emisiune, ce mâncau, ce beau, ce muzică ascultau şi, mai ales, (în) ce credeau soţii Ceauşescu. Atunci când nu se ocupau cu conducerea României spre noi culmi de progres şi civilizaţie.

Cum s-ar explica această cvasigenerală călătorie în trecut? Cu siguranţă, responsabilă pentru exerciţiul de rememorare colectivă este nostalgia generaţiilor mai în vârstă, nostalgie speculată abil de presa comercială. După 23 de ani de pseudocapitalism, cei care au apucat câte ceva din orânduirea comunistă (o locuinţă la bloc, un loc de muncă sau măcar una bucată de salam cu soia), au privit înlăcrimaţi la scenele domestice de la televizor. Şi mulţi s-au revăzut tineri, frumoşi şi fără grija zilei de mâine. Toată povara guvernării cădea atunci pe umerii firavi ai cuplului conducător.

Pare incredibil, dar asistăm în zilele noastre la două crize concomitente de identitate! Dacă generaţiile tinere din România au fost pur şi simplu spulberate de greutăţile tranziţiei, nici “bătrânii” nu se simt mai bine. Dar, în vreme ce tinerii îşi caută o nouă legitimitate prin cele străinătăţuri, cei în vârstă încearcă să se regăsească în clipa cea de ieri. În România mileniului al treilea, mult pomenitul conflict dintre generaţii a fost înlocuit cu goana fiecărei generaţii după identitate. Căci, în vreme ce bătrânii au uitat ce este înţelepciunea, tinerii şi-au pierdut complet nebunia.

Cum se poate ieşi din această situaţie bizară? Înainte de toate, este foarte clar că avem nevoie de o altă mi