Părintele nu se transpunea într-o altă dimensiune şi nu părea să facă nici un efort vizibil pentru a convinge. Vorbea despre credinţă şi Dumnezeu cu simplitatea ţăranului care-şi pune sufletul pe tavă. De aceea nu aveai impresia că ai trecut un prag al cunoaşterii sau al spiritului. Părintele îţi vorbea despre lucrurile sfinte de parcă acestea ar fi accesibile oricui, iar pe Dumnezeu îl poţi întâlni instantaneu pe cărări de munte.

La capătul unei cărări ce urca pieptiş, chiar de lângă zidul mănăstirii către Piciorul Crucii – muntele ce aveam să aflu că-i este atât de drag părintelui – îţi ieşea în cale o căsuţă cam de mărimea celei a lui Nică a lui Ştefan Apetrei, din Humuleştii de peste Ozana. Casa avea două încăperi separate de o tindă, o prispă largă, numai bună ca loc de aşteptare pentru pelerini, fiind acoperită cu draniţă. Chilia din stânga era a părintelui Cleopa. Erai întâmpinat de părintele Varsanufie, care te iscodea sumar, după care te anunţa părintelui. Tinda era tapetată cu icoane şi reproduceri de la Sfântul Munte, de la Ierusalim ori de la Sfânta Ecaterina din Sinai. Câteva citate din Psalmi, din Noul Testament ori din învăţăturile sfinţilor părinţi, cuprinzând poveţe şi îndemnuri, te prăgăteau pentru întâlnire. În chilia părintelui Cleopa domnea o austeritate tipic monahală. Către Răsărit era un mic altar cu icoane şi cărţi de rugăciuni, iar sub fereastră o măsuţă din lemn de brad. În dreapta era o sobă proporţionată, muruită cu var alb, iar pe celelalte părţi se aflau două paturi din scândură negeluită, cu picioarele bătute direct în duşumea şi acoperite cu piei miţoase de oaie. Cam aceasta era toată averea părintelui. Văzându-mi uşoara mirare, părintele se grăbi să-mi explice: ”Călugărul nu are nevoie de avere pe pământ, ci în ceruri”. Îi reamintesc de întâlnirea noastră de peste an, îi sărut dreapta, după care sunt poftit să mă aşez. Tocm