Dimineaţa povesteam cu o prietenă despre meciul 3 cu Mediaşul şi îi spuneam că am sentimentul că tigrii vor câştiga. Acum ştiu că, după un succes, mulţi viteji se arată. Pentru mine rămâne că am simţit şi, mai mult decât atât, că am fost printre cei 100 de târgumureşeni care au trăit pe viu, la maximum, la limita dintre agonie şi extaz acest moment care pentru BC Mureş înseamnă ani de aşteptări, de dezamăgiri, de uitat cu jind la finalele altor echipe. Acum noi – permiteţi-mi să mă identific de această dată cu echipa, aşa cum m-am înfrânat întreg sezonul pentru a nu împieta asupra profesiei pe care mi-am asumat-o – vom juca finala, iar alţii ne vor privi la televizor, pentru că sunt sigură noi vom fi din nou în tribune. Sincer nu aş fi ratat acest moment unic, dar sper că repetabil, nu aş fi lipsit din mijlocul galeriei la această victorie pentru nimic în lume şi nimic nu m-ar fi reţinut în Tîrgu-Mureş. Nici presupusa agresivitate a medieşenilor (în paranteză fie spus l-am cunoscut pe tatăl lui Cătălin Chirilă de la totalbaschet.ro şi pe câţiva suporteri din galeria medieşeană şi nu păreau în nici un caz periculoşi), nici multele treburi, nici drumul, într-un cuvânt nimic. Pentru a vedea bucuria micuţei galerii care şi-a încurajat favoriţii chiar şi atunci când tigrii erau conduşi, iar publicul medieşean încerca să îi acopere cu tobele, cu scandările şi cu aplauzele, pentru a-i fotografia pe acei suporteri care şi-au aşteptat jucătorii pentru a-i arunca în aer ca pe nişte veritabili campioni, pentru a mă bucura alături de fanii care au aşteptat cu sufletul la gură întreg sezonul acest moment care a pornit de la înfrângerea acasă cu BC Timişoara. Sunt doar câteva cuvinte. Puţine şi care descriu prea sumar ceea ce am simţit fiecare dintre noi. Fericire? Oare e un cuvânt prea mare? Cred însă că inimile noastre alb-albastre asta au simţit.

Aplauze, tigril