Un aspect foarte interesant din presa românească, pe care îl urmăresc cu interes este cel al cronologiei zilei. Cuminte, această rubrică îşi aşteaptă rândul, înghesuită într-un colţ, către sfârşitul gazetei, printre miile de poze, interviuri, comentarii ”incendiare”, ”senzaţionale” ”extraordinar de...”, care invadează spaţiul mediatic scris, audiovizual sau virtual.
Pentru că este bine să mă refer la perioada 1-10 mai care este pe punctul să se încheie, am să încep cu data de 1 mai, considerată ”Ziua Internaţională a Muncii”. Preluată de la muncitorii americani, regimurile europene, atât cel nazist, cât şi cele comuniste şi-au însuşit-o, sărbătorind-o care mai de care mai pompos. Românii, ca de obicei, au fost pe la mijloc, ideologia făcând casă bună cu etnografia, deoarece în România se sărbătorea ”Armindeni-ul”, o zi dedicată bucuriei şi odihnei truditorilor ogoarelor.
La 2 mai1864, Alexandru Ioan Cuza dădea lovitura de stat, prin care instituia o domnie autoritară, în baza Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Aceasta îi permitea să contracareze rolul predominant al Adunării, aleasă pe principii cenzitare, dominată de conservatori. Aşa apare în spaţiul nostru politic, Senatul şi în acelaşi timp cu el, bicameralismul devine o realitate. Cuza a reuşit să impună Europei Statutul, care va fi considerat mai târziu un Act adiţional al Convenţiei din 1858, fapt prin care Europa recunoştea limitele acelui act şi principiile novatoare ale celui nou, care a deschis calea reformelor structurale din 1864-1865.
La 7 mai 1918, la Buftea Bucureşti, România era silită să semneze pacea separată cu Puterile Centrale, pe fondul păcii separate a Rusiei Sovietice cu Puterile Centrale. A fost un act pe care Parlamentul de la Iaşi nu l-a ratificat niciodată, dar care a păstrat fiinţa naţională a statului român grav ciuntit teritorial şi economic de către pu