Mă uitam, din curiozitate, pe Wikipedia după informaţiile pe care le-aş mai fi putut extrage, pentru a vă face foarte curioşi şi cu dor de ducă pe meleagurile bistriţene, mai precis spre Colibiţa. Dar cum orice descriere geografică aduce cu ea şi rigiditate, m-am gândit că tot mai bine vă spun eu de ce ar fi mişto să veniţi pe aici.
Colibiţa e în masivul Căliman, la poalele Muntelui Capul Pietricerii, fiind aşezată pe valea Bistriţei, la 60 de km de Bistriţa. Nu satul Colibiţa în sine merită atenţia noastră, ci toate aceste elemente împreună: lacul (Colibiţa), munţii, pădurea, aerul, liniştea…
E o întreagă poveste aici, cum că Ceauşescu ar fi dat drumul la acest baraj, inundând un sat ce-i ducea veacul de atâta amar de vreme… că ar fi redistribuit locuinţele sătenilor pe Valea Bârgăului, şi cum ardeleanu-i molcom, nu toţi au apucat să-şi golească casele, iar cel mai probabil, mulţi nici nu au vrut. De aici şi supoziţiile unor locuitori că traversând lacul înotând, unii mai pot vedea turla bisericii din sat.
Ultima oară când am ajuns acolo, stăteam pe un ponton şi priveam pe partea cealaltă a malului. Acolo erau o căbănuţă rustică şi 2 bărcuţe parcate, ale unor bătrânei ce s-au gândit să-şi petreacă vacanţele acolo. Ce mi s-a părut cel mai mişto era că pe partea cealaltă a lacului parcă erau numai ei – ca o fereastră în timp.
Colibiţa e un colţ uitat de lume, localnicii ei sunt bătrâni, nepoţii vin doar vara, căci iarna drumul e anevoios şi împotmolit; mai e o biserică în mijlocul satului – mărturie a infinitului firesc încremenit în credinţă.
Manuela Dospina
Citeşte mai mult pe http://gen90.net/ .
Mă uitam, din curiozitate, pe Wikipedia după informaţiile pe care le-aş mai fi putut extrage, pentru a vă face foarte curioşi şi cu dor de ducă pe mel
