Printre figurile cu adevărat excepţionale ale sportului mondial, proaspătul-vechi campion mondial la snooker Ronnie O'Sullivan are locul său ultrameritat. A spune despre el că este „un geniu al tacului” e doar o banalitate, fiindcă lucrul ăsta se vede cu ochiul liber, încă dinaintea intrării în arenă, apoi în timpul jocului, la orice lovitură, precum şi la final, când îşi arată toate ticurile, toate neliniştile, toată nebunia. Asta, nebunia, făcând parte aproape natural din condiţia geniului. Vă reamintesc doar, ca argument, relaţia cu totul specială a lui Ronnie cu turneele din China, cu chinezii în general (jucători de snooker sau nu) şi mai ales cu ziariştii de acolo, celebra lui conferinţă de presă de acum câţiva ani putând figura în orice antologie: a sportului, a presei, a umorului cretin, a pornografiei. De fapt, tot a demenţei. Sigur că în acest sport nu s-a născut vreun jucător mai talentat, şi că în nici un sport nu-mi amintesc de vreun alt nume care să fi reuşit să rămână la nivelul maxim al performanţei după atâtea căderi psihice câte a avut unicul, inegalabilul Ronnie O'Sullivan. Porecla lui, „The Rocket”, racheta adică, spune totul despre felul în care se manifestă la masa de joc. Inclusiv în finală, reuşise pe la o bucată să aibă o durată medie de executare a loviturilor de... 14 secunde! Reţineţi: în finala Campionatului Mondial. Alţii, tot dintre cei buni şi foarte buni, precum Ebdon ori Higgins, se duc la peste 30 de secunde. În optimule de finală, anul ăsta Ebdon reuşise chiar o medie de 47 de secunde, adică era mai mult şah decât snooker. Comparaţia cu Ronaldo din titlu este pe deplin valabilă: ambii au o viteză de reacţie şi de execuţie fără egal, iar faptul că Ronnie e ceva mai puţin cunoscut decât CR7 se explică doar prin aceea că o finală la snooker are câteva sute de spectatori, nu zeci de mii, ca una de fotbal. Dar calitatea spectacolul