Nu m-am gîndit niciodată la mine însumi ca fiind nomad! Am aflat doar zilele acestea – şi, ca să fiu sincer, mi-a plăcut ce-am aflat...
Am găzduit săptămîna trecută la SNSPA o conferinţă despre nomadism, dar nu cel al transhumanţei sau al mobilităţii unor grupuri umane, ci acela al antropologilor. Despre ce a fost vorba?
DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Sărbători... Odată cu mondializarea, şi antropologii au ajuns să penduleze între multiple spaţii, dar o fac mai sistematic şi mai în profunzime decît alţii. Şi nu vorbesc aici doar de nomadismul aproape ritual al burselor şi al granturilor de cercetare care te poartă, ca pe majoritatea tinerilor studioşi, dintr-o universitate/cultură în alta, ci despre cercetarea propriu-zisă. Minimal, se cheamă „teren multilocal“ (multi-sited ethnography), căci într-o lume interconectată şi hipermobilă nu mai poţi sta locului ca să studiezi „obiceiurile locale“. Imaginaţi-vă doar că vreţi să studiaţi viaţa maramureşenilor dintr-un sat de pe Valea Izei, dar jumătate din sat este plecat la muncă în străinătate. Trebuie, deci, să stai cu ei în sat, să te duci şi în Franţa sau Italia – unde muncesc cea mai mare parte a timpului –, şi să-i însoţeşti şi pe drumurile adesea întortocheate ale migraţiei. Dacă te mulţumeşti cu interviuri la portiţă, nu mai înţelegi nimic. Dar acest nomadism geografic este doar vîrful aisbergului, căci orice ai studia, trebuie să umbli măcar cu mintea printre diverse culturi ale acestei lumi globalizate, pentru a pricepe un comportament sau o reprezentare aparent „specifică“ locului. De aceea, colegii mei vorbeau despre nomadismul antropologilor ca despre o „stare de spirit“, o orientare intelectuală definitorie. În plus, instituţional şi profesional, antropologia se află la o intersecţie de discipline şi se uită obligatoriu peste gard l
