- Ancheta noastră continuă, cu un invitat special: colegul nostru Cătălin Manole, un spirit călător şi căutător, care a părăsit Bucureştiul pentru un sat din munţi. Ce l-a apucat, încercăm să aflăm în continuare -

Spectator la facerea lumii

- Cătălin, când toată lumea migrează spre Ca­pitală, sub pretextul că "aici se trag sforile", tu i-ai întors politicos spatele şi te-ai stabilit într-un sat din Ţara Haţegului. De ce?

- Dacă îmi dai voie, o să îţi răspund cu o altă în­trebare. Ce ai prefera? Să te trezeşti în fiecare di­mi­nea­ţă, într-un apartament din cartierul Crângaşi şi să îţi bei cafeaua privind blocul de vizavi, pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Moarte calicului Cipilic", să asculţi la ne­sfârşit zdrăngănitul tramvaiului de pe Calea Giuleşti şi să miroşi eşapamentele scumpe ale multi­na­ţio­na­liştilor grăbiţi spre birou, sau să te trezeşti într-o căsuţă de o sută de ani şi să începi ziua cu o ru­găciune, pentru că în timp ce vezi culmile înzăpezite ale Rete­zatului, în jurul tău sunt milioane de fluturi, cerul e plin de cân­te­cul păsărilor nevăzute şi undeva, pe dealul din curtea ta, merg agale către izvor cerbii? Mie mi-a fost foarte uşor să aleg. Şi nu am ales să întorc spatele Bucu­reş­tiului, ci să mă îndrept cu faţa către munţi, pentru că nu mi-a plăcut să trăiesc niciodată în opoziţie, ci în acord cu ceea ce vreau. În studenţie, şi chiar şi câţiva ani mai târziu, Bucureştiul a fost un loc minunat, dar în ultimul timp, pentru mine a devenit un oraş care îţi ia mai mult decât îţi dă. Aşa că am hotărât să ră­mâ­nem pri­eteni, dar de la distanţă. Acum sunt într-un loc fan­tastic, oriunde ai privi, vezi viaţa pulsând, o fru­mu­seţe curată şi nesfârşită te invadează odată cu mirosul de cimbrişor, iar pe Dumnezeu îl simt atât de aproape, în­cât şi iarba pe care o calci te smereşte. Când ajungi să trăieşti în mijlocul