Cum ar fi dacă cel mai bun lucru pe care am putea să-l facem pentru copiii noştri ar fi să-i lăsăm în pace? Oare metodele moderne pe care le folosesc părinţii de astăzi fac mai mult rău decât bine copiilor?

Sufocaţi, îngrijiţi în permanenţă, verificaţi, planificaţi, niciodată singuri, de capul lor. Aşa au crescut copiii ultimelor generaţii din lumea civilizată. Părinţii sunt încurajaţi să-şi programeze şi să-şi limiteze timpul petrecut cu copilul, pe măsură ce acesta creşte. Funcţionează acest sistem?

Editorul pe probleme de educaţie Jay Griffiths povesteşte, pentru „The Guardian“, experienţa sa de viaţă, menţionând că şi-a petrecut ani buni printre indigenii din America Centrală şi a putut să observe modul în care aceştia îşi cresc copiii. Ea consideră că problema reală a societăţii noastre este promovarea unui asemenea sistem, care încurajează controlarea fiecărui aspect al vieţii copilului. Ce dezvăluie acesta despre priorităţile modernităţii? Şi cum sugerează răspunsuri la starea de nefericire a copiilor?

De-a lungul istoriei, luaţi în braţe şi cocoloşiţi, cei mai mulţi copii nu au cunoscut lumea prin propriile simţuri. În Chiapas, Mexic, în primii doi ani de viaţă, copiii sunt mereu aproape de mamele lor şi sunt liniştiţi cu jucării sau lapte, pentru a nu simţi că sunt nefericiţi. Copiii care au sub un an şi aparţin tribului Ache, din Paraguay, îşi petrec întreaga zi în contact cu mama sau tatăl lor şi nu sunt lăsaţi singuri mai mult de câteva secunde. În India şi în multe alte părţi ale lumii, copiii pot dormi în acelaşi pat cu mama lor până când împlinesc vârsta de cinci ani.

Societatea occidentală susţine faptul că bebeluşii care au fost obişnuiţi cu o anumită rutină, aceea de a le fi controlat plânsul, se vor adapta mai târziu mult mai bine la şcoală. De asemenea, la maturitate, ei se vor integra cu succes în sistemul în care îşi vor