În primul rând, trebuie să vă felicităm în calitate de director al TNB pentru modul în care această instituţie a sărbătorit anul Caragiale, cu montări de top, una mai bună ca alta. Nu întâmplător, la Premiile UNITER, aproape la fiecare categorie este nominalizat câte un artist implicat într-unul din aceste spectacole Caragiale. Cred că este prima dată în istoria Galei UNITER când un teatru are atâtea nominalizări la activ. Ion Caramitru: Pot să comentez acest lucru cu lux de amănunte. Încă de pe când m-am decis să particip la concursul de manager al Teatrului Naţional din Bucureşti ştiam la ce mă înham şi eram conştient că va fi foarte greu. Eu am debutat ca actor la Naţional şi încă din primul an aici am jucat trei roluri principale într-o stagiune. Am fost extraordinar de bine primit. Şi cu toate astea am vrut să plec... şi am şi plecat la Bulandra – şi foarte bine am făcut. De ce aţi plecat? I.C.: Deşi părea că la Naţional mi se deschid nişte perspective extraordinare, simţeam că locul meu nu e pe această scenă. Modul în care se făcea teatru pe vremea aceea la Naţional nu se potrivea deloc cu viziunea mea despre această artă. Eu eram mult mai legat de Liviu Ciulei şi de Bulandra. Şi nu am regretat decizia de a mă duce acolo, în ciuda faptului că în primii trei ani la Bulandra am jucat fleacuri (sigur că totuşi în teatru nici un rol, oricât de mic, nu este de fapt un „fleac“). Primele două roluri ale mele la Bulandra nici măcar nu aveau nume. De-abia al treilea avea, în sfârşit, un nume şi 13 replici. Nu se compara cu marile partituri pe care le făcusem la Naţional, unde am debutat în rolul lui Eminescu, dar eram fericit. O luasem de la zero, într-o trupă mare, cu regizori uriaşi şi într-un sistem de teatru care mie îmi convenea de minune şi ca şcoală de teatru şi ca perspectivă de „devenire“ profesională. Cum a fost revenirea la Naţional? I.C.: Când peste mulţi a