A doua zi de Paşti, cu mintea cam răvăşită, am văzut pe Youtube două ore de pasionată, chiar încrâncenată pledoarie pentru ascendenţa exclusiv dacă (i.e. tracă) a poporului român.
La început mi-au trecut prin mine, fulgerător, cartea lui Iosif Constantin Drăgan („Noi, Tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc”, Craiova, Scrisul Românesc, 1976), textele lui Edgar Papu şi ai altor protocronişti, care mă cam zgâlţâiseră în tinereţe pe tema asta. Prin respectivul documentar în două părţi, un grup de oameni cu aer când solemn, când îmbufnat, generali rezervişti (pricepuţi în istoria militară şi nu numai), istorici, geneticieni, jurnalişti… au lansat acum un an o campanie pe temeiul unor „adevăruri tulburătoare” despre daci. Care să fie acelea şi care să fie miza? Teoria lor mi s-a părut cristalină: noi nu ne tragem din romani, sau din vreo corcitură romanizată, ci romanii, ba chiar şi etruscii se trag din traci.Magister dixit! Aici trebuie însă sporită grijă cu acest „noi”, care se poate „sparge”, la o analiză mai atentă, mai uşor ca oul.
Mai întâi, ni se reaminteşte că „neamul tracilor este, după acela al inzilor (adică, hinduşilor), cel mai numeros din lume”, după spusele marelui Herodot. Când spunem „traci” însă, aducem neîndoios vorba de multe etnii privite generic, căci „geţii” erau doar una dintre acestea, „cea mai vitează”, după cum am învăţat cu toţii la istorie. Aşadar, dacă „geţii/dacii” au o indiscutabilă ascendenţă tracă, iată că acum şi romanii se trag din traci. Proba o găsim, spune un domn cu nume imperial, în epopeea lui Vergiliu: Enea plecase din Troia supusă cu tovarăşii săi pentru a funda o Nouă Troie, viitoarea Romă, şi cum troienii erau traci, înseamnă că şi etruscii, romanii şi, de ce nu?, şi italienii (măcar în parte) sunt tot traci. Aici e loc de speculaţii, de abur mitologic şi legendar, chiar dacă situl Isarlâc pare a fi adevă