Dintre spectacolele lui Yuri Kordonsky din România, o listă destul de lunguţă, am văzut numai patru, cel mai recent, Pescăruşul de Cehov, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara. Coincindenţă, toate pe texte scrise de autori ruşi, cel din urmă – cel mai bun din lista mea scurtă. Kordonsky are origini ucrainene, iar meserie regizorală a învăţat la Sankt Petersburg, cu Lev Dodin. După glasnost, a lucrat în toată Europa, iar în prezent trăieşte şi creează în SUA. Polimorfismul biografic şi geografiile spirituale străbătute transpar pozitiv în montarea timişoreană, viziunea regizorală fiind un melting pot de influenţe care l-au amprentat pe Yuri Kordonski. Pentru Pescăruşul, a făcut echipă cu Dragoş Buhagiar, în formă teribilă de cîteva sezoane încoace, scenograf care a imaginat un ambient cu o dramaturgie a lui, consonînd cu aceea a textului, a jocului actoricesc, a cadrului sonor şi eclerajului, acompaniindu-le, îmbogăţindu-le într-o propunere neaşteptată. O propunere care dezvoltă semantic metafora structurală a piesei şi „teatrul în teatru“, teatralizînd scena şi publicul deopotrivă, extinzînd, ca un ecou, mizanscena prin cuprinderea spectatorilor în narativitate. Sala TGST, a cărei formă e dominată de lungime, devine un salon uriaş pe ale cărui patru laturi, în scaune, jilţuri, canapeluţe, divane, fotolii învechite de folosinţă se aşază spectatorii. Nu e doar o poziţionare fizică, e o absorbire a privitorului în povestea bine-cunos­cută. Unii actori se află deja printre privitori cînd aceştia îşi aleg locul de unde vor urmări şi „juca“, iar pe parcurs intrările, zăbovirile şi ieşirile lor continuă pe linia dramatizării a tot ceea ce se află acolo împreună, vreme de trei ore. Inclusiv în pauză, cînd curioşii ca mine au inspectat de foarte aproape minunăţiile de obiecte care constituie „decorul“: cufere de călătorie, mese de machiaj, maşină de scris, pian