„Manejul“ este numai una dintre torturile pe care o femeie încăpățînată ca Lena Constante, care nu se lasă reeducată, le suportă și, mai tîrziu, le descrie. Evadarea tăcută face un inventar al lor, dar nu pe o pagină, ci pe mai multe, în epicitatea cîte unei scene retrăite sub ochii cititorului. Efortul de sistematizare a experienței concentraționare este dublat de unul, scriitoricesc, de a însufleți aceste scene, de a le vitaliza narativ. Reușita e cu atît mai impresionantă cu cît cobaiul este însăși autoarea, care trebuie să evite elementele și structurile unei retorici culpabilizatoare, ca și pe ale uneia de autocentrare posttraumatică. Lena Constante se împarte, pe muchia foarte ascuțită a scrisului său, între personajul supus tuturor chinurilor și umilințelor – și autorul calm, minuțios, care le reproiectează.
Ea reușește să înregistreze și să marcheze repetitivul înnebunitor al celor trei mii de zile petrecute în singurătate fără a fi repetitivă și previzibilă de la un capitol la altul. Episoadele traumatizante „pigmentează“ această izolare, cu o stranie eficacitate romanescă a alternării de planuri. În staticul terifiant se inserează episoade în care deținuta nu mai e lăsată singură, ci asistată, „omenește“, cum scrie la carte. Întîlnirile Lenei Constante cu o parte a semenilor săi (majoritatea, bărbați) pun într-o altă lumină solitudinea ei concentraționară. Iadul nu este numai această izolare, pe o durată care ar putea rătăci mințile oricui. Iadul este și întîlnirea cu anchetatorii și temnicerii: bărbați vînjoși, plesnind de sănătate, care nu au cea mai mică ezitare în a chinui o femeie fără apărare. Aici, trei paznici și șeful lor o „pedepsesc“ pe Lena Constante: „După zece minute, trei paznici și, în urma lor, șeful. Îmi spune să-mi scot pantofii. Să mă așez în genunchi pe pat. Nu de-a lungul patului, ci de-a curmezișul. Picioarele să atîrne
