Laboratorul clinic pare a fi mai puţin expus unor conflicte cu regulile eticii şi deontologiei datorită faptului că vine mai puţin în contact direct cu pacientul, medicul fiind acela care prescrie analizele ce urmează a fi efectuate. Dar este doar o aparenţă. Eticienii care monitorizează laboratoarele de analize nu întâlnesc atât de rar derapaje etice. Frecvenţa abaterilor este mai mare în domeniul privat, acolo unde laboratoarele sunt bine reprezentate. Este o remarcă obiectivă, susţinută faptic, care nu sugerează însă vreo îndoială asupra necesităţii dezvoltării sistemului privat în sănătate. Cauza trebuie căutată în insuficienţa controalelor din mediul privat, inferioare celor din sistemul public. Câteva exemple vor putea reprezenta argumente pentru cele afirmate mai sus. UNESCO, prin cele două instrumente de specialitate ale sale, Comitetul Internaţional de Bioetică şi Comitetul Interguvernamental de Bioetică, a considerat necesar să elaboreze reglementări şi recomandări privind problema confidenţialităţii datelor genetice. Angajatorii şi asiguratorii ar putea fi interesaţi să cunoască datele genetice ale celor ce urmează a fi angajaţi sau asiguraţi pentru a-i putea evita pe cei cu risc de îmbolnăviri (timpurii, handicapante) pe care genetica predictivă le prezintă ca posibile. În SUA, astfel de încălcări ale confidenţialităţii au fost constatate în cazul unor laboratoare private. La jumătatea anilor ’90, aflându-mă în Belgia într-o vizită de documentare profesională, am fost martorul unui scandal preluat şi amplificat de presă: casa de asigurări a descoperit înţelegeri între unii medici de familie şi anumite laboratoare (de prisos să menţionez, private) către care erau dirijaţi pacienţii. În cadrul acestor „carteluri“ se încărca prescrierea de analize cu mult peste necesarul confirmării unui diagnostic, evaluării evoluţiei, evidenţierii uno Public