La Palacio da Pena din Sintra, Portugalia, pare că e mereu ceaţă. Drumul şerpuit care urcă spre orizonturi sublime se încarcă, la fiecare kilometru, de pâcla aceea specifică orăşelului-monument istoric al unui popor aproape perfect şi aproape imperfect, al acestui loc din capăt de continent, care oglindeşte atât de natural restul lumii. Ploua, ultima oară când am ajuns la Palatul cel mai faimos al Sintrei, ploua atât de tare încât nu m-am putut abţine şi am încercat să fur din peisajul din jur, să-l iau cu mine măcar în două, trei fotografii de amator care nu mai ştie şi nu mai poate să imortalizeze altceva decât tristeţea nemărginită a ploii de aprilie.

Nici măcar nu am mai apucat să vizitez Palatul, era târziu şi orarul nu ţine cu ploaia, am intrat numai în curte, am păşit pe nişte poteci un pic alunecoase, care nu-şi ascundeau luciul de ochii curioşi ai turiştilor care încă se plimbau pe acolo, înainte de marea furtună care avea să ne provoace pe toţi să găsim un loc în care să ne adăpostim sau măcar un colţ în care să ne ferim de şiroaiele de apă buzunarul din dreptul inimii, în care ne ţineam aproape iresponsabil actele de identitate, ca nu cumva să ne pierdem de tot în lumea aceea cu tente ireale, care mai avea puţin şi ne răpea de tot raţiune şi gânduri, ca-ntr-un schimb echitabil între trecut şi viitor, între noi, cei de ieri, şi noi, cei de astăzi.

Nu despre istoricul Palatului Pena vorbesc acum. Nu despre extraordinara sa poveste, care fascinează de secole încoace generaţii şi generaţii. Pentru toate acestea, o să mai fie, probabil, timp. Nu despre rute turistice sau despre orarul autobuzului care urcă din jumătate în jumătate de oră drumul, ci despre frumuseţea de dincolo de ceaţă, de dincolo de ploaie şi de dincolo de dor. Frumuseţea Palatului şi a grădinii sale, frumuseţea Sintrei şi a străzilor ei, frumuseţea Portugaliei şi a oamen