Învierea Domnului, Care "cu moartea pe moarte a călcat", a deranjat dintotdeauna şi a stârnit furia nu doar a adversarilor creştinilor, ci mai ales a celor care nu concep o existenţă şi după această viaţă, a celor care ar prefera ca totul să se rezume la ceea ce se întâmplă pe acest pământ. Ce ar fi însă viaţa noastră fără Înviere? Ce sens ar avea toate? Toate în jurul nostru se nasc şi pier. Nici noi nu suntem scutiţi de a gusta moartea.

Iar dacă nu am avea nădejdea Învierii, cu ce am mai rămâne? Încât interogaţii precum cele ale jurnalistului C.T. Popescu, din editorialul său, "Zăhărelul Învierii", ar trebui înţelese, la o primă lectură, ca simple întrebări retorice. Le redau întocmai, aşa cum au fost postate pe gandul.info:

"Stimaţi credincioşi în Iisus, presupunând că tot ce scrie în Noul Testament este adevărat, de ce e nevoie de Învierea Lui ca să credeţi în El? Dacă suferind tot ce-a suferit şi spunând oamenilor tot ce-a spus, Iisus n-ar fi dispărut din cavou, rămânând să putrezească acolo ca un om, adevărul vieţii şi învăţăturilor Lui era altul? E mai puternică Moartea decât Cuvântul? Oare, dacă nu Îl iubiţi pe Iisus decât cu condiţia să fie nemuritor, nu vă comportaţi cu toţii ca nişte Toma Necredincioşi? Fără perspectiva Raiului nu puteţi fi buni şi cinstiţi? Nu vă puteţi iubi aproapele? Aveţi nevoie de zăhărelul Învierii ca să fiţi creştini?"

O primă replică la acest articol a avut, pe blogul său, Părintele Eugen Tănăsescu (textul îl puteţi găsi şi pe doxologia.ro). Eu aş remarca, mai întâi, la editorialul publicat de Gândul, o oarecare contradicţie, la nivel formal. Pe de o parte politeţe şi ortografie reverenţioasă, chiar evlavioasă (majuscule la Înviere şi la pronumele care desemnează persoana Mântuitorului), pe de altă parte, detaşare fără echivoc de credinţa creştină şi de creştini. Genul acesta de atitudine contradictorie poate că