Are Dino Buzzati o povestire minunată unde imaginează o societate în care tinerii se distrează vânând bătrâni. Povestirea are un suflu rapid, adecvat ritmului secvențial al unei vânători de oameni și, cu aceeași rapiditate, protagonistul descoperă că între timp este și el bătrân.

Există ceva la fel profund și în folclorul românesc. Nu știu dacă Ispirescu este cel care a cules o povestire despre țara în care toți bătrânii trebuiau uciși din ordinul împăratului și în care un fiu, având milă de tatăl lui, îl ascunde într-un fel de groapă. Pe scurt, țara ajunge la mare anaghie și doar prin înțelepciunea bătrânului salvat se salvează la rândul ei  de la pieire.

Într-o mică discuție pe care am avut-o cu domnul Daniel Funeriu mi-a povestit cu nespus respect de bunicul său și de sfaturile alese pe care i le-a dat, dacă nu mă înșel, la peste 96 de ani. Și de aici am ajuns la cum sunt tratați bătrânii în România, ca într-o țară sălbatică. De fapt, atitudinea față de bătrâni este poate un bun etalon al sănătății spirituale, morale a unei națiuni. Și, în concluzie, cam toate aparențele conduc spre ideea că suntem o țară sălbatică.

Să ne căutăm justificări tot în semințele sădite de regimul dezumanizant al lui Ceaușescu, care a forțat limitele biologice de rezistență ale unui întreg popor, ca într-un lagăr de concentrare, regim care prevedea ca bătrânii să fie aruncați la țară și unde valoarea individului era corelată cu capacitatea de reproducere? Nu, ajunge cu asta.

Putem să constatăm cu mare tristețe sau scârbă cum, în România de azi, rudele, după ce-i jefuiesc pe cei care le-au dat viață, crescut, nuntit și căpătuit, îi abandonează pe cei ajunși neputincioși în azile care, la noi, sunt în covârșitoare majoritate lagăre de exterminare.  Între altele fiindcă sunt gândite să aducă profit iar acesta, când nu e corelat cu profesionalismul de rigoare, cere